"... le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu.
Iar el îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă.
Trist, îmi luam propriul suflet în braţe
şi-l mângâiam.
Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase
ale celor din jur.
Şi, din nou zdrobit de valurile vesele, dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea, obosit, la picioarele mele, spunându-mi că este
pentru ultima oară.
De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc, ca pe un blestem..."
Dan Puric - "Moartea vânătorului"
("Fii demn!")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu