Cel mai frumos: "Mulţumesc!"

Prin natura profesiei, de-a lungul anilor, mi-au fost adresate, deseori, mulţumiri.

Aud de nenumărate ori, zilnic, cuvântul "Mulţumesc!" şi sunt obişnuit cu el.

Unii îl rostesc în fugă, lăsând impresia că abia aşteaptă să scape de o grijă în plus, care-i încurcă.

Alţii, cu jumătate de gură, nefiind siguri dacă e cazul sau nu să-l spună.

Mai sunt şi unii care îţi dau senzaţia că parcă le-ar fi frică să nu se întâmple ceva rău, deşi tare mult îşi doresc să-l rostească.

Cei mai mulţi sunt sinceri şi, uneori, lacrimile din colţul ochilor care mă privesc, îmi confirmă asta.

Până astăzi, niciodată nu mi-a trecut prin minte să încerc să împart pe categorii acest: "Mulţumesc!", în funcţie de cum îmi este dat să-l primesc.

Dar în această seară am trăit, pentru câteva clipe, un moment absolut extraordinar.

"Piciul" - aşa îl alintam acum aproape un an, pe puştiul de numai 5 anişori, despre care aflasem că destinul crud i-a rezervat un viitor sumbru.

Provenind dintr-o familie săracă, dintr-un sat parcă uitat de lume, diagnosticat cu o boală incurabilă, "Piciului" nu i se mai dădeau de trăit decât cel mult trei-patru luni. Fără posibilităţi materiale şi dată fiind forma avansată a suferinţei, medicii încercau să-l evite cât mai mult, iar când s-a impus o intervenţie chirurgicală, o nouă şansă care să-i prelungească zilele, mai nimeni nu voia să ia această răspundere în seama sa.

Tot ce-şi dorea "Piciul", un optimist convins, era să aibă un televizor unde să poată vedea desene animate şi să ajungă într-o bună zi la Disneyland.

Ce să înţeleagă un copil de vârsta lui, din cruzimea vieţii? Cum să-i explici că în câteva luni, poate nici nu va mai fi pe pământ, ca să nu mai vorbim de călătorii în lumea basmelor şi a desenelor animate?...

L-am cunoscut absolut întâmplător, într-o perioadă în care colaboram cu nişte amici pe câteva proiecte medicale. M-a impresionat situaţia lui şi din prima clipă am simţit că trebuie să fac ceva, să-l pot ajuta cumva. Problema cu televizorul şi desenele animate - pot spune că a fost aproape floare la ureche; s-a rezolvat repede.

Am decis apoi că pot trece la etapa următoare... să facem ceva în direcţia ameliorării stării lui de sănătate. Am căutat sprijin, aveam câteva variante de soluţii pe care le-am adus la cunoştinţă celor care ar fi trebuit să fie direct interesaţi. A fost o perioadă nu foarte lungă, dar destul de grea, despre care nu mai vreau să-mi amintesc şi să povestesc. Pot spune doar că am cunoscut, atunci, dezamăgirea, la un nivel atât de ridicat, cum nu mai atinsesem înainte. Mi-am dat seama cum suntem noi, oamenii, în general şi, totodată, am descoperit adevăratul caracter al unor personaje despre care aveam, până în acea clipă, cu totul altă părere.

Acum chiar nu mai contează.

Într-un final, toate impedimentele au fost îndepărtate şi "Piciul" a fost operat.

Era un curajos şi lupta cu îndârjire pentru viaţa lui.

Deşi eram conştient că ani mulţi nu am cum să-i mai "ofer", m-am încăpăţânat şi am vrut să-i redau speranţa câtorva luni în care să se mai poată bucura de televizorul primit şi de personajele de desene animate preferate.

După intervenţie, a urmat o etapă post-operatorie destul de complexă, dar Dumnezeu l-a ajutat şi a trecut cu bine peste acele săptămâni. A ajuns apoi acasă şi, în vară, cu puţin ajutor, am reuşit să-l trimit cu mama lui, la Disneyland. Fericirea mi-a fost imensă, când am citit bucuria din micuţul lui suflet.

Totul a decurs perfect, visul i s-a împlinit. În sinea mea, eram mulţumit că am fost încăpăţânat la momentul potrivit şi am dus la bun sfârşit ceea ce mi-am propus.

Ce mai urma, deja nu depindea de noi.

L-am revăzut în toamnă de două ori, când a venit la verificările periodice. Am fost uimit de fiecare dată. Boala nu a dispărut, dar cel puţin nu avansase. "Piciul" era vesel, cu o poftă de viaţă cum rar am văzut la un copil aflat în situaţia lui.

Apoi, date fiind împrejurările, nu am mai avut legătură directă cu această familie şi nici nu am mai reuşit să aflu ce mai face cel mic. Mă aşteptam la ce e mai rău.

Ştiu că parcursul este imprevizibil.

Şi totuşi, în această seară, după ce am ajuns acasă, am primit un telefon de la o doamnă care mă ruga să ies puţin în stradă. Nu am recunoscut vocea.

Surpriza a fost extraordinară... la mine veniseră "Piciul" şi mama lui.

Mi-a sărit în braţe, m-a privit fix în ochi şi mi-a spus zâmbind,

cel mai frumos, curat şi cald:

"Mulţumesc!"

pe care l-am auzit vreodată.

Doar atât.

Dorinţa de a mă vedea, am aflat ulterior, a fost a micuţului. Îi spunea mamei că-i este dor de mine şi că vrea ca de ziua lui de naştere (adică 18 ianuarie), să-mi mulţumească singur pentru că i-am îndeplinit visele.

M-au căutat timp de o săptămână înainte şi într-un final, m-au găsit.

Mi s-a părut un gest fantastic. Asta în condiţiile în care, în toţi aceşti ani, multe mi-au fost date să le trăiesc şi greu mă mai poate emoţiona ceva.

De astăzi sunt mai bogat, mult mai bogat...

"Mulţumesc!"-ul "Piciului" este acum, una dintre averile de nepreţuit, ascunse într-un colţ al sufletului meu.

Vreau să cred că Dumnezeu va avea în continuare grijă de el şi, aşa cum după operaţie a făcut o minune, aşa şi acum, îl va mai lăsa pe cel mic, pentru o vreme, printre ai lui.

Uneori, lecţii adevărate de viaţă primim când nu ne aşteptăm şi, mai ales,

de la cine nu ne aşteptăm.

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...