Să nu renunţi!

"Niciodată să nu renunţi la bătălia cu tine însuţi.

Tot timpul să cauţi altceva, să ai curajul experimentelor noi.

Niciodată să nu te mulţumeşti cu ce-ai făcut.

Întotdeauna să ţinteşti mai sus, să vrei mai mult..."

Mircea Albulescu

Femeia - o minune...

"Am considerat iubirea, muzica şi femeia, trei minuni pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pământ...

... femeia, femeia meritând orice sacrificiu...

Ea merită să-i aduci, cu drag, picături de ploaie dintr-o ţară în care niciodată nu a plouat..."

Dan Iagnov

Ne ţesem pânza vieţii...

"Din teribilism, nu vrem să vedem dincolo de aparenţe.

Şi uite-aşa, ne ţesem pânza vieţii din iubiri pierdute, din prietenii destrămate, din trădări,

din plecări repetate...

Viaţa e o lungă călătorie sentimentală, dar orice staţie, orice despărţire înseamnă

a muri câte puţin.

Din fericire, eu am fost norocos...

Deşi călătoria mea a fost lungă, ea a fost plină de aer, de lumină şi plină de dragoste...

Plină de Dumnezeu..."

Florin Piersic

Sufletul meu...

"... le-am dat lor, celor ce mă priveau de după gard, sufletul meu.

Iar el îl dădeau de-a dura prin colbul vieţii şi mi-l înapoiau strivit, lovit şi fără de viaţă.

Trist, îmi luam propriul suflet în braţe

şi-l mângâiam.

Apoi, când se refăcea, mă părăsea zâmbind şi se arunca naiv în braţele pofticioase

ale celor din jur.

Şi, din nou zdrobit de valurile vesele, dar necunoscute ale vieţii, se-ntindea, obosit, la picioarele mele, spunându-mi că este

pentru ultima oară.

De atunci îmi îngrop şi dezgrop propriul zbor sufletesc, ca pe un blestem..."

Dan Puric - "Moartea vânătorului"

("Fii demn!")

Lumea în care trăim...

Din categoria

"Lumea în care trăim...":

Ce o fi aşa de interesant, încât să povesteşti - de multe ori, într-un interval de timp relativ mic - despre faptul că ai ieşit cu prietenii la munte şi ai fumat "iarbă", care te-a adormit pe loc???

Şi, mai ales... să povesteşti unor persoane pe care nu le interesează - nici pe departe - subiectul...

Ce lume!...

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

De când mă ştiu, maestrul Piersic este în viaţa mea...

Am tot încercat astăzi să-mi amintesc de momentul în care mi-am dat seama că-l îndrăgesc pe FLORIN PIERSIC.

Nu am reuşit să-mi parcurg amintirile până într-un trecut în care au prins viaţă admiraţia şi respectul meu pentru

marele actor.

Semn - pentru mine -

că, de când mă ştiu, maestrul Piersic este în viaţa mea.

M-am născut cu domnia sa acolo, aproape, pentru că ai mei îl adorau.

L-am urmărit neîncetat pe parcursul anilor, la televizor, în filme, apariţii în diverse emisiuni de divertisment sau interviuri pline de umor şi emoţie, totodată.

Mai apoi, l-am întâlnit şi în realitate, cu prilejul pieselor de teatru

la care am reuşit să ajung.

Împlineşte acum 80 de ani...

E doar o vârstă, pentru că sufletul artistului şi al omului FLORIN PIERSIC, este şi va rămâne mereu tânăr, în drumul său către o veşnică primăvară.

La mulţi ani, maestre!

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Ce simplu poţi înţelege cât de bogat eşti!

Când nici prin gând nu ţi-ar trece, în viaţa ta se întâmplă una dintre cele mai frumoase şi impresionante întâlniri.

Într-o banală seară de vineri, geroasă şi deloc prietenoasă, te întorci acasă după o altă zi aglomerată a existenţei tale cotidiene.

La colţul străzii îţi iese în cale cineva. Ţi se pare că ai şti persoana, dar amintirile sunt atât de şterse, încât nu reuşeşti să-ţi dai seama pe cine priveşti.

Îţi spune pe nume şi, cu sclipiri în colţul ochilor, te întreabă - timid - ce mai faci.

Dintr-odată, aducerile-aminte prind viaţă şi pe loc înţelegi că în faţa ta stă... poate cel mai drag profesor din perioada studenţiei.

Într-o fracţiune de secundă, anii s-au întors cândva, într-un ianuarie de demult şi timpul a îngheţat într-un "atunci" pe care ai vrea să-l mai retrăieşti, cu toate nopţile nedormite, cu tot stresul şi cu toate emoţiile.

Realizezi ce om bogat eşti, pentru simplul fapt că odinioară, un profesor minunat, dar - înainte de toate - un suflet excepţional, a trecut prin viaţa ta.

Şi eşti fericit. Şi recunoscător.

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Niciodată nu lăsa...

Niciodată nu lăsa ca tristeţea timpului trecut sau incertitudinea anilor ce vor veni să-ţi răpească fericirea clipei prezente!

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Sincer, îi compătimesc!

Cu fiecare zi care trece, descopăr că mulţi, tot mai mulţi sunt cei din jurul meu, pentru care banul reprezintă principiul de căpătâi după care îşi ghidează existenţa.

Sunt atât de trişti şi de caraghioşi, totodată, în neputinţa lor de a-şi lumina şi împlini viaţa

prin alte metode.

Sincer, îi compătimesc!

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Cel mai frumos: "Mulţumesc!"

Prin natura profesiei, de-a lungul anilor, mi-au fost adresate, deseori, mulţumiri.

Aud de nenumărate ori, zilnic, cuvântul "Mulţumesc!" şi sunt obişnuit cu el.

Unii îl rostesc în fugă, lăsând impresia că abia aşteaptă să scape de o grijă în plus, care-i încurcă.

Alţii, cu jumătate de gură, nefiind siguri dacă e cazul sau nu să-l spună.

Mai sunt şi unii care îţi dau senzaţia că parcă le-ar fi frică să nu se întâmple ceva rău, deşi tare mult îşi doresc să-l rostească.

Cei mai mulţi sunt sinceri şi, uneori, lacrimile din colţul ochilor care mă privesc, îmi confirmă asta.

Până astăzi, niciodată nu mi-a trecut prin minte să încerc să împart pe categorii acest: "Mulţumesc!", în funcţie de cum îmi este dat să-l primesc.

Dar în această seară am trăit, pentru câteva clipe, un moment absolut extraordinar.

"Piciul" - aşa îl alintam acum aproape un an, pe puştiul de numai 5 anişori, despre care aflasem că destinul crud i-a rezervat un viitor sumbru.

Provenind dintr-o familie săracă, dintr-un sat parcă uitat de lume, diagnosticat cu o boală incurabilă, "Piciului" nu i se mai dădeau de trăit decât cel mult trei-patru luni. Fără posibilităţi materiale şi dată fiind forma avansată a suferinţei, medicii încercau să-l evite cât mai mult, iar când s-a impus o intervenţie chirurgicală, o nouă şansă care să-i prelungească zilele, mai nimeni nu voia să ia această răspundere în seama sa.

Tot ce-şi dorea "Piciul", un optimist convins, era să aibă un televizor unde să poată vedea desene animate şi să ajungă într-o bună zi la Disneyland.

Ce să înţeleagă un copil de vârsta lui, din cruzimea vieţii? Cum să-i explici că în câteva luni, poate nici nu va mai fi pe pământ, ca să nu mai vorbim de călătorii în lumea basmelor şi a desenelor animate?...

L-am cunoscut absolut întâmplător, într-o perioadă în care colaboram cu nişte amici pe câteva proiecte medicale. M-a impresionat situaţia lui şi din prima clipă am simţit că trebuie să fac ceva, să-l pot ajuta cumva. Problema cu televizorul şi desenele animate - pot spune că a fost aproape floare la ureche; s-a rezolvat repede.

Am decis apoi că pot trece la etapa următoare... să facem ceva în direcţia ameliorării stării lui de sănătate. Am căutat sprijin, aveam câteva variante de soluţii pe care le-am adus la cunoştinţă celor care ar fi trebuit să fie direct interesaţi. A fost o perioadă nu foarte lungă, dar destul de grea, despre care nu mai vreau să-mi amintesc şi să povestesc. Pot spune doar că am cunoscut, atunci, dezamăgirea, la un nivel atât de ridicat, cum nu mai atinsesem înainte. Mi-am dat seama cum suntem noi, oamenii, în general şi, totodată, am descoperit adevăratul caracter al unor personaje despre care aveam, până în acea clipă, cu totul altă părere.

Acum chiar nu mai contează.

Într-un final, toate impedimentele au fost îndepărtate şi "Piciul" a fost operat.

Era un curajos şi lupta cu îndârjire pentru viaţa lui.

Deşi eram conştient că ani mulţi nu am cum să-i mai "ofer", m-am încăpăţânat şi am vrut să-i redau speranţa câtorva luni în care să se mai poată bucura de televizorul primit şi de personajele de desene animate preferate.

După intervenţie, a urmat o etapă post-operatorie destul de complexă, dar Dumnezeu l-a ajutat şi a trecut cu bine peste acele săptămâni. A ajuns apoi acasă şi, în vară, cu puţin ajutor, am reuşit să-l trimit cu mama lui, la Disneyland. Fericirea mi-a fost imensă, când am citit bucuria din micuţul lui suflet.

Totul a decurs perfect, visul i s-a împlinit. În sinea mea, eram mulţumit că am fost încăpăţânat la momentul potrivit şi am dus la bun sfârşit ceea ce mi-am propus.

Ce mai urma, deja nu depindea de noi.

L-am revăzut în toamnă de două ori, când a venit la verificările periodice. Am fost uimit de fiecare dată. Boala nu a dispărut, dar cel puţin nu avansase. "Piciul" era vesel, cu o poftă de viaţă cum rar am văzut la un copil aflat în situaţia lui.

Apoi, date fiind împrejurările, nu am mai avut legătură directă cu această familie şi nici nu am mai reuşit să aflu ce mai face cel mic. Mă aşteptam la ce e mai rău.

Ştiu că parcursul este imprevizibil.

Şi totuşi, în această seară, după ce am ajuns acasă, am primit un telefon de la o doamnă care mă ruga să ies puţin în stradă. Nu am recunoscut vocea.

Surpriza a fost extraordinară... la mine veniseră "Piciul" şi mama lui.

Mi-a sărit în braţe, m-a privit fix în ochi şi mi-a spus zâmbind,

cel mai frumos, curat şi cald:

"Mulţumesc!"

pe care l-am auzit vreodată.

Doar atât.

Dorinţa de a mă vedea, am aflat ulterior, a fost a micuţului. Îi spunea mamei că-i este dor de mine şi că vrea ca de ziua lui de naştere (adică 18 ianuarie), să-mi mulţumească singur pentru că i-am îndeplinit visele.

M-au căutat timp de o săptămână înainte şi într-un final, m-au găsit.

Mi s-a părut un gest fantastic. Asta în condiţiile în care, în toţi aceşti ani, multe mi-au fost date să le trăiesc şi greu mă mai poate emoţiona ceva.

De astăzi sunt mai bogat, mult mai bogat...

"Mulţumesc!"-ul "Piciului" este acum, una dintre averile de nepreţuit, ascunse într-un colţ al sufletului meu.

Vreau să cred că Dumnezeu va avea în continuare grijă de el şi, aşa cum după operaţie a făcut o minune, aşa şi acum, îl va mai lăsa pe cel mic, pentru o vreme, printre ai lui.

Uneori, lecţii adevărate de viaţă primim când nu ne aşteptăm şi, mai ales,

de la cine nu ne aşteptăm.

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

"Un cuplu de legendă, un roman de dragoste..."

Bine a rezumat "Paris Match", în acest titlu, povestea de dragoste dintre artista Céline Dion şi René Angélil, cel care iniţial i-a fost impresar, mai apoi întemeind o frumoasă familie.

O poveste de viaţă despre care presa din afară a relatat atât de frumos, deseori, de-a lungul anilor şi mai ales acum, când René a trecut în nefiinţă, după ce a pierdut lupta îndelungată şi curajoasă pe care a dus-o cu cancerul.

M-au întristat şi m-au dezamăgit unele texte, comentariile diverse pe care le-am găsit astăzi în mass-media din România. Din păcate, cei mai mulţi de pe la noi nu reuşesc să depăşească un anumit nivel şi stau acolo, undeva, jos, în tăcere, însă mereu pregătiţi pentru a împrăştia mizeria, în special atunci când nu este cazul. Păcat!...

Pe de altă parte, am parcurs, cu multă atenţie, mesajele de condoleanţe, atât de simple şi de impresionante, totodată, pe care marii artişti ai lumii

le-au transmis familiei îndoliate.

Citeam mai devreme, în presa străină, despre faptul că unul dintre fraţii artistei, bolnav şi el de cancer în fază terminală, a fost internat de urgenţă în spital, în cursul acestei zile, familia precizând că este doar "... o chestiune de ore sau câteva zile"...

până să se stingă...

În contextul acestor tragedii care-i marchează acum existenţa, tare îmi doresc să găsească Céline Dion, cu adevărat, acea putere care să o readucă, la un moment dat, în lumina reflectoarelor, pe scenele lumii şi în topurile de specialitate.

Sper să se întâmple asta, cândva, şi să nu rămânem doar cu ce ne-a oferit - pe plan artistic - până acum, pentru că sunt convins că mai are multe de arătat lumii întregi.

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Foto: "Paris Match"

Eminescu cel veşnic...

FĂCLIE

Dumitru Matcovschi

Eminescu mai trăiește,
Eminescu n-a murit,
Eminescu pătimește,
Cum nimeni n-a pătimit.
Versul lui e rugăciune
Ce se plânge și se cântă
De-un popor întreg, de-o lume
Nesupusă, neînfrântă.
Mulți au vrut să-l bâlbâiască
Și să-l spurce-au vrut, la fel,
Însă vatra românească
Cruce și-a făcut cu el.
Eminescu, deci, trăiește,
Eminescu va trăi
Soarele cât încălzește,
Luceafărul cât o fi.
Eminescu e făclie,
E o țară cu minuni,
Un izvor cu apă vie,
Care vine din străbuni.

Zilele mele...

Uneori, ca fiecare dintre voi - probabil, am zile crâncene, încărcate cu de toate.

Zile care încep cu mult înainte de răsăritul soarelui şi care se termină mult după apusul lui.

Zile în care abia aştept să pun punct activităţilor de tot felul şi să ajung acasă.

Şi să stau... pur şi simplu să stau, bucurându-mă de liniştea căminului şi de cei dragi.

Sunt preţioase astfel de momente şi tind, pentru confortul meu sufletesc, să mi le fac, pe cât posibil, tot mai dese.

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Oameni puţini...

Ştiu, s-a mai spus...

Lumea e multă în jurul nostru, oamenii sunt puţini,

tot mai puţini...

Ziua de astăzi

mi-a confirmat-o din nou...

Şi-atunci, pentru propria linişte, cum să nu-ţi vină să fugi

şi să vrei să te bucuri de cei puţini ai tăi... dar...

OAMENI ADEVĂRAŢI?

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Acordurile poveştii noastre...

Acordurile care ne-ncălzeau nopţile şi ne aduceau zorii de zi...

Acordurile pe care plângeam, râdeam, speram, visam,

iubeam, trăiam...

Acordurile care semănau fericirea în jurul nostru şi fără de care... poate că povestea noastră

nu s-ar fi scris.

Acorduri care, pe rând, au unit, au despărţit şi iar au unit...

Le reascult iar şi iar...

şi mă întreb unde şi când s-au risipit atâţia ani?

Totul se petrecea... parcă mai ieri...

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Marc Anthony - My baby, you...

Trec ore, zile, nopţi...

Viaţa noastră se numără neîncetat în:

ore, zile, nopţi, săptămâni, luni, ani...

Uneori, o zi înseamnă o veşnicie...

Alteori, un an trece precum o clipă...

Suntem capabili să înţelegem acest lucru şi să preţuim cu adevărat timpul?

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

M-am bucurat şi am trăit...

Am aşteptat-o mult, e drept...

I-am dus dorul, dar şi acum, când a venit, s-a dezlănţuit cu aproape toate puterile sale...

Pentru o după-amiază, mi-am îmbrăcat sufletul cu renăscutele amintiri ale copilăriei...

Am fost şi m-am bucurat

de zăpadă,

m-am bucurat şi... am trăit...

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Tu, omule, cel care te numeşti medic...

Tu, omule, care plin de mândrie te numeşti medic, întipăreşte-ţi bine în minte un lucru:

satisfacţiile cele mai mari nu vin închizând telefonul şi uşa în nas celor care au nevoie de tine, pentru simplul fapt că ţi-ai terminat programul, ci atunci când îţi manifeşti disponibilitatea de a ajuta pe cei aflaţi în suferinţă, la orice oră, în orice împrejurare...

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Sunt oameni...

Sunt oameni apăsaţi de suferinţă, care găsesc, totuşi, în interiorul lor, puterea de a lupta pentru viaţă şi se agaţă cu disperare de orice fărâmă de speranţă, dacă ea există.

Sunt oameni apăsaţi de suferinţă, care, orice le-ai spune,

oricât ai vrea să-i ajuţi, te resping...

Nu din rea-voinţă,

ci din neputinţă...

Pe toţi trebuie să-i înţelegem şi să-i acceptăm aşa cum sunt...

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Lectură plăcută!

Când începi ziua cu agitaţie maximă şi cauţi, mai apoi, liniştea, poţi încerca să citeşti...

- "Şi munţii au ecou"....

Autor: Khaled Hosseini, Editura Niculescu;

sau...

- "Cel care mă aşteaptă"...

Autor: Parinoush Saniee, Editura Polirom...

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Momentul zilei...

Ce m-a impresionat astăzi cel mai mult?

Un preot, tăcerea lui...

Un preot în vârstă, care a văzut multe, ştie multe şi care cunoaşte - dintotdeauna aş putea spune - o familie...

O familie care a pierdut de curând

pe cineva drag...

Un preot care, tulburat, afirmă:

"Nu ştiu ce aş putea să le spun...

Mi-e greu să le mai spun ceva, acum..."

În definitiv, asta suntem... un puf pe-acest pământ, luat de vânt şi dus către veşnicie...

Ce ar mai fi de spus?

Nimic...

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Chiar dacă e greu...

Ştiu... celor mai mulţi dintre noi le este tare greu să se trezească dimineaţa la prima oră, să înfrunte frigul de afară şi să meargă la un job, unde au de-a face cu situaţii complicate, colegi agitaţi,

şefi nervoşi...

Mi se întâmplă şi mie asta, uneori, chiar dacă, în general, colegii sunt liniştiţi, iar şefi nu am...

Cu trezitul mă descurc într-un fel sau altul, cu frigul dau piept, că doar nu mă înving pe mine câteva grade cu minus în termometru...

Ideea este alta: dincolo de toate acestea, să ne bucurăm că avem şansa de a ne trezi în fiecare dimineaţă, de a ne bucura de lumina soarelui, de cei dragi şi de un loc de muncă pe care... poate mulţi nu-l au.

Aşadar, cu zâmbetul pe chip, păşim înainte!

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Fericirea...

Adevărată fericire este atunci când ştii să asculţi vocea sufletului celui de lângă tine...

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...

Femeile...

"Femeile sunt asemeni punctelor de suspensie...

Cu cât îţi trezesc mai mult imaginaţia, cu atât îţi stârnesc mai multe emoţii..."

Alfred Hitchcock

"Lucia Di Lammermoor"

Opera Naţională Română din Iaşi începe în forţă anul 2016, cu unul dintre cele mai bune spectacole şi cu o distribuţie de marcă - parte a celor mai cunoscute, apreciate şi îndrăgite nume.

"Lucia Di Lammermoor"

- în regia maestrului Andrei Şerban

şi sub bagheta dirijorului Traian Ichim...

Vor fi prezenţi pe scenă:

Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată,

Jean Kristof Bouton,

Florin Guzgă, Daniel Mateianu,

Andrei Fermeşanu, Andrei Apreotesei

şi Maria Macsim Nicoară.

Sigur nu trebuie ratat!

© Andrei Niedermayer

Venim, visăm, plecăm...